Alina Diaconu

De ce am început să scriu

Am crescut într-o casă unde poveștile erau spuse seara, încet, în lumina caldă a unei lămpi de masă. Bunica mea le împletea din nimic — un nor, o pasăre care a uitat să cânte, un sfeșnic pe care îl uitam aprins. Nu erau lecții. Erau zăboveli. Iar copilul care eram învăța să le primească așa, ca pe niște daruri care nu cer nimic înapoi.

Am crezut multă vreme că poveștile aparțin cuiva. Apoi, într-o dimineață, am înțeles că poveștile nu aparțin nimănui — doar trec prin câțiva care au timp să le asculte. Așa au început cărțile mele: din ascultare, nu din planificare.

„Poveștile nu se scriu — se așază, încet, pe genunchii cuiva care are timp."

De ce scriu pentru copii

Copiii sunt singurii cititori care încă mai cred că o carte poate schimba ziua. Iar dacă o carte chiar le-a schimbat ziua, ei nu uită. Ei își aduc aminte de personajul mic care a învins frica, de ursulețul care a îmbrățișat un străin, de păpădia care a stat de vorbă cu vântul. Memoria copiilor e blândă și exactă. E un cititor pe care nu-l păcălești.

Nu m-am întors la copilărie. Eu n-am plecat niciodată suficient de departe ca să fie nevoie de întoarcere. Am rămas într-un punct de unde se aud bine întrebările lor: „de ce”, „și dacă”, „cum se face”. Cărțile mele se nasc între aceste trei întrebări.

Cum se nasc cărțile mele

Stau mult cu fiecare poveste înainte să o scriu. Uneori luni de zile. O las să se așeze, ca un pahar de apă lăsat pe noptieră — până dimineața apa se limpezește singură. Abia atunci pun primul cuvânt. Restul cărții urmează cuvântul ăla. Dacă l-am ales bine, drumul devine clar; dacă nu, mă întorc și aștept altă dimineață.

Scriu pe hârtie, întâi. Apoi îl așez în pagină. Mă uit mult la copiii din jurul meu — la curajul lor, la întrebările pe care nu le pun cu voce tare, la cum se mângâie singuri pe păr când sunt obosiți. De acolo iau ce am de luat. Restul ține de meserie.

De ce scriu pentru această vârstă

Între trei și șapte ani, copiii primesc lumea fără filtre. Toate emoțiile au aceeași greutate — bucuria și frica, mirarea și dorul. Ei nu știu încă să-și ascundă tristețea sau să-și măsoare entuziasmul. Și exact de asta au nevoie de cuvinte. Nu de cuvinte mari, ci de cuvinte potrivite.

Cărțile pe care le scriu vor să le ofere copiilor primele cuvinte pentru emoțiile pe care abia le descoperă. „Mi-e frică, dar pot.” „Sunt furios, dar nu vreau să rănesc.” „Mi-e dor, dar știu că se trece.” Cărțile mele nu rezolvă — le dau un nume. Restul vine de la sine.

„Copiii nu au nevoie de cărți care să-i învețe. Au nevoie de cărți care să-i recunoască."

Ce nu vei găsi în cărțile mele

Nu scriu cărți care predau. Nu scriu cărți care corectează. Nu am morale înghesuite la sfârșit, nu am personaje făcute special ca să demonstreze ceva, nu am final cu „înțelegi de ce…”. Copiii știu când o carte le predică, și se apără. Pe bună dreptate.

Scriu cărți care îmbrățișează. Cărți pe care părinții le citesc cu glas tare seara, cărți care rămân în memoria familiei mult după ce ultima pagină s-a închis. Cărți care nu le spun copiilor cum să fie — le spun că pot fi cum sunt.